Care vor fi consecinţele Sinodului?

Teme: Biserică.
.
Publicat la 24 ianuarie 2006.
Print Friendly

Autor: Andrew Rabel
Traducere: Radu Capan
Sursa: Inside the Vatican, noiembrie 2005

Cardinalul Francisc Arinze,
prefectul Congregaţiei
pentru Cultul Divin
şi Disciplina Sacramentelor

– Care credeţi că au fost rezultatele pozitive ale Sinodului Episcopilor (desfăşurat la Vatican în luna octombrie a anului 2005 – n.r.)?
– Multe. Întărirea credinţei noastre în Sfânta Euharistie. Nici o doctrină nouă, dar o prospeţime a expresiei credinţei noastre în Euharistie. O încurajare în vederea celebrării Liturghiei cu mare atenţie, a unei celebrări care să demonstreze credinţa.

Sinodul a mulţumit preoţilor pentru slujirea lor, precum şi diaconilor şi celorlalte persoane care asistă în celebrarea Liturghiei, şi a subliniat importanţa Adoraţiei Euharistice în afara Liturghiei, care îşi aduce roadele chiar în Liturghie, deoarece Liturghia este actul supremul de adoraţie. Sacramentul nu se încheie însă odată cu Liturghia. Cristos este tabernacol pentru a fi dus bolnavilor, pentru a primi vizite de adorare, laudă, iubire, rugă. Părinţii Sinodali nu doar au vorbit despre adoraţie, ci au făcut ei înşişi adoraţie, în fiecare zi. Cristos expus în monstranţă în capela de lângă Aula Sinodală a fost adorat o oră dimineaţa şi o oră după-amiaza. Mai apoi, la 17 octombrie, în Bazilica San Pietro, a avut loc o Oră de Adoraţie, condusă chiar de Papa Benedict. Toate acestea spun mai mult decât orice cuvinte.

Sinodul a subliniat de asemenea importanţa bunei pregătiri pentru Sfânta Euharistie. De aici importanţa mărturisirii păcatelor, pentru cei care au păcate de moarte, şi a încurajării folosirii Sacramentului Spovezii ca metodă de creştere în fidelitatea faţă de Cristos. S-a mai spus că nu toţi pot să primească Sfânta Împărtăşanie, astfel că cei care nu corespund condiţiilor trebuie să nu o primească. Privind deci în urmă Sinodul adună multe lucruri pozitive.

– Citind rapoartele Sinodului, atitudinea predominantă pare să fi fost aceea că, în ciuda unor umbre, efectele reformei liturgice au fost în general pozitive. Totuşi, în lumea occidentală tot mai mulţi catolici au o concepţie protestantă despre Euharistie, văzând-o mai degrabă ca un simbol. Este recunoscută această problemă?
– Existenţa problemei este recunoscută. Părinţii Sinodali ştiu că numeroşi catolici nu au o credinţă corectă despre prezenţa reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie. Acest fapt a fost menţionat şi într-una dintre propunerile înaintate la final Papei. Problema a fost recunoscută în aşa măsură, încât mulţi Părinţi Sinodali au sugerat să existe teme propuse de Biserică pentru predicile de duminică.

Văzând că pentru mulţi predicile de duminică reprezintă singura instrucţie religioasă pe care o primesc de-a lungul unei săptămâni (multe persoane nu urmează ore de cateheză, sau pregătiri doctrinale, nu participă la discuţii pe teme religioase), Părinţii Sinodali au sugerat ca cele patru domenii majore ale credinţei catolice să fie acoperite prin predici de-a lungul unui ciclu de trei ani. Cele patru domenii majore sunt indicate în Catehismul Bisericii Catolice. Prima parte – ce credem. A doua parte – cum aducem cult, adică sacramentele. A treia parte – cum trăim, viaţa în Cristos, deci viaţa morală, cele zece porunci. A patra parte – rugăciunea. Astfel, deşi predica trebuie să fie pe marginea lecturilor din Scriptură, trebuie găsite căi de acoperire a întregii credinţe catolice într-o perioadă de trei ani, deoarece numeroşi catolici sunt cu adevărat ignoranţi în probleme fundamentale. Este un fapt: nimeni nu îl poate nega.

Tot un fapt este acela că înnoirea liturgică adusă de Conciliul Vatican II a avut numeroase efecte pozitive; de exemplu, o mai mare atenţie acordată Sfintei Scripturi, o mai mare atenţie faţă de participarea oamenilor la celebrarea liturgică, şi la posibilitatea ca oamenii să înţeleagă celebrarea; desigur, înţelegerea nu înseamnă totul, dar este un element important. Liturghia în limba proprie, dacă traducerea este bună, poate să ajute în acest sens. Conciliul Vatican II a adus deci numeroase lucruri bune, dar nu totul poate fi caracterizat ca pozitiv, iar Sinodul a recunoscut existenţa umbrelor. De exemplu, a fost neglijată Sfânta Euharistie în afara Liturghiei. Multă ignoranţă. Tentaţie multă pentru preot să acţioneze ca un actor într-un spectacol în urma hotărârii de a se celebra cu faţa la popor. Dacă nu este foarte disciplinat, el devine rapid un om al spectacolului. Poate nu îşi dă seama, dar ajunge să se proiecteze pe el, în loc să îl proiecteze pe Cristos. Slujirea cu spatele la credincioşi este cu adevărat o provocare mare pentru preot. Apoi cei care citesc prima şi a doua lectură sunt de asemenea expuşi pericolului de a căuta mici artificii prin care să atragă atenţia asupra lor, prin care să îi distragă pe credincioşi de la Liturghie.

Să nu mai vorbim despre abuzuri, despre abuzurile clare, când unii merg împotriva cărţilor liturgice, făcând în Liturghie lucruri ce nu ar trebui făcute. Mai sunt apoi idei greşite, etichetate ca „creatoare”, crezându-se că după Conciliul Vatican II cel mai important este să faci lucrurile într-o modalitate nouă. Există locuri în care echipa parohială decide în fiecare săptămână cum va fi Liturghia de duminica viitoare, ca şi cum Liturghia ar fi ceva ce punem noi în scenă, nu ceva ce primim noi. Ceva nou în fiecare săptămână – un slogan fals. Oamenii doresc să îl adore pe Dumnezeu. La urma urmelor imnul nostru naţional este acelaşi şi îl cântăm de fiecare dată. Nu ne săturăm de el, pentru că ne iubim ţara. La fel şi Tatăl nostru, Bucură-te Marie, deşi le repetăm de nenumărate ori, nu se învechesc.

Există deci probleme. Unele dintre probleme însă nu au fost provocate de Conciliul Vatican II, ci de fiii Bisericii post-conciliare. Unii dintre ei vorbesc despre Conciliul Vatican II, dar îşi promovează propria agendă. Am fost martori la acest lucru. Unii îşi promovează propriile idei, justificându-le că sunt „în spiritul Conciliului Vatican II”. În plus, revizuirea diferitelor ritualuri liturgice a fost făcută de fiinţe umane, nu de îngeri. Mai există şi probleme provocate de lumea de astăzi, iar Conciliul Vatican II nu are cum să fie acuzat de acestea. De exemplu, numeroase căsătorii eşuează astăzi, dar nu Conciliul Vatican II este cauza. Acest lucru se întâmplă doar pentru că sexualitatea primeşte prea multă atenţie în numeroase societăţi. Există unele lucruri pe care oamenii le scriu astăzi despre sexualitate, pe care nu le-ar fi scris acum 60 de ani. Există prea mult hedonism, prea uşoară răspândire a erorilor, prea multă impunere a unor tipare culturale prin intermediul televiziunii şi al altor mijloace, iar lumea a devenit tot mai mult una în ultimii 40 de ani, datorită comunicării instantanee. Vedem deci că sunt numeroase elementele care contribuie la ceea ce se întâmplă astăzi.

– Papa Benedict a scris pe larg despre problemele legate de liturgia actuală. La lumina îngrijorărilor exprimate de Dvs şi de Pontif, este oare posibil ca pe viitor să vedem acţiuni mai ferme de oprire a acestor abuzuri şi erori, subliniate în Redemptionis Sacramentum?
– Mulţi ar dori aceasta. Evident, există unele domenii majore în care Sfântul Părinte decide. Există însă şi domenii în care lucrurile sunt deja clare din cărţile liturgice, astfel că tot ce trebuie să faci este să consulţi un Episcop sau un preot. El va şti ce este de făcut.

Ce bine ar fi dacă oamenii ar fi mai fideli faţă de reguli – nu cele stabilite de oameni cărora le place să facă legi pentru alţii, ci cele ce izvorăsc din credinţa noastră. Lex orandi, Lex credendi. Credinţa noastră este cea care ne ghidează viaţa de rugăciune, şi dacă îngenunchem în faţa tabernacolului este pentru că credem în faptul că Isus este prezent acolo, şi că Isus este Dumnezeu. Dacă la Liturghie ne controlăm, suntem disciplinaţi, nu vorbim în biserică aşa cum facem pe stadion, este pentru că avem credinţă. De aceea, elementul cel mai important este credinţa şi fidelitatea faţă de credinţă, lectura fidelă a textelor originale şi traducerea lor fidelă, pentru ca oamenii să participe cum se cuvine la rugăciunea publică a Bisericii.

Liturghia nu este proprietatea vreunui individ, şi de aceea nimeni nu poate să o spoiască, ci trebuie să facă eforturi să o celebreze aşa cum Mama Biserică o cere. Când se întâmplă aşa, oamenii sunt fericiţi şi se simt hrăniţi spiritual. Credinţa lor creşte, le este întărită. Merg acasă bucuroşi şi dornici să se întoarcă la biserică duminica viitoare. Când nu se întâmplă aşa, eşti sursă de probleme pentru cei care vin la Liturghie. Dacă credincioşii ajung să spună: „Preotul nostru paroh a făcut duminica trecută la Liturghie unele lucruri năstruşnice, ce nu sunt conforme cu cărţile liturgice pe care le ştim”, atunci situaţia este chiar gravă.

– În decretul despre Liturgie al Conciliului Vatican II, Sacrosanctum Concilium, se spune că locul de onoare trebuie să fie acordat cântului gregorian. În realitate, puţini dintre credincioşii cu vârsta sub 50 de ani au auzit vreodată o slujbă cântată dintr-un capăt într-altul folosindu-se muzica gregoriană. Astăzi muzica la Liturghie înseamnă în mare parte chitare, tamburine ş.a. Este aceasta cea mai potrivită formă muzicală pentru Liturghie?
– Vorbind despre muzica la Liturghie, trebuie să începem prin a spune că muzica gregoriană este cea mai preţioasă moştenire a Bisericii. Trebuie să rămână. Nu trebuie interzisă. Dacă într-o anumită Dieceză sau ţară nimeni nu a auzit muzică gregoriană de mult, atunci cineva trebuie că a greşit undeva. Biserica nu spune însă că totul trebuie să fie muzică gregoriană. Există spaţiu pentru tipuri de muzică ce respectă limba locului, cultura locului, poporul. Există spaţiu şi pentru această muzică, iar cărţile actuale de liturgică spun că problema ţine de Conferinţa Episcopală, căci depăşeşte limitele unei anumite Dieceze. Ideal ar fi ca Episcopii să aibă o comisie de muzică liturgică, ce să analizeze cuvintele şi melodiile cântărilor. Şi atunci când comisia este mulţumită, rezultatele să fie aduse spre aprobare Episcopilor.

Nu este admisibil ca nişte persoane să compună orice şi să se cânte în biserică. Aşa ceva nu se cuvine, oricât de talentate ar fi respectivele persoane. Ajungem astfel şi la problema instrumentelor de folosit. Biserica locală trebuie să fie conştientă de faptul că cultul din biserică nu poate fi comparat cu ceea ce cântăm la bar, sau la o întâlnire de tineret. De aceea, Biserica trebuie să influenţeze instrumentele folosite în biserică, precum şi tipul de muzică. Nu va spune: gata de acum cu chitara – ar fi severă o astfel de decizie. Mare parte din muzica cu chitara ar putea să nu fie însă potrivită pentru Liturghie. Folosirea chitarei poate să fie potrivită, nu zi de zi, ci de exemplu când vine în vizită un anume grup. Decizia trebuie lăsată Episcopilor din zonă. Aşa ar fi mai înţelept. Aceasta şi pentru că există şi alte instrumente, folosite în multe ţări, dar nu şi în Italia sau Irlanda de exemplu.

Muzica trebuie să hrănească credinţa, să izvorască din credinţă şi trebuie să conducă înapoi la credinţă. Trebuie să fie o rugăciune. Distracţia este total altceva. Oamenii nu vin la Liturghie pentru a se distra. Ei vin la Liturghie pentru a-l adora pe Dumnezeu, pentru a-i mulţumi, pentru a cere iertare de păcatele lor, pentru a cere diverse lucruri de care au nevoie. Acestea sunt motivele pentru Liturghie. Când vor distracţie, ştiu unde să se ducă – în sala de jos a parohiei, sau la cinema, presupunând că forma de distracţie este acceptabilă din punct de vedere moral.

– Jurnalistul italian Andrea Tornielli scria într-un articol din Il Giornale, numărul din 22 octombrie, că aţi fi declarat că Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor pe care o conduceţi ar fi transmis Sfântului Părinte o reţinere faţă de ideea unui indult universal în Biserică pentru Liturghia tridentină. Este adevărat? Şi dacă da, care ar fi motivele reţinerii?
– Să începem prin a spune că nu este de competenţa acestei Congregaţii să se ocupe de cererile de celebrare a Liturghiei în ritul tridentin. Sfântul Părinte a înfiinţat o comisie specială în acest sens, comisia „Ecclesia Dei”, şi ei trebuie să i se adreseze grupurile care doresc celebrarea în acest rit. Preşedintele comisiei este Cardinalul Castrillón Hoyos, şi dacă există propuneri legate de ritul tridentin, el ar fi cel care să le comunice Sfântului Părinte.

Atunci când catolicii noştri cer celebrarea Liturghiei în ritul tridentin, preoţii şi Episcopii trebuie să se întrebe dacă nu cumva este momentul să îşi analizeze modul de celebrare? Cererea credincioşilor nu vine oare din cauză că au văzut prea multe abuzuri? Nu sunt cumva sătui şi obosiţi şi de aceea spun: „Uite cum stă treaba, mi-a ajuns cu Liturghia post-conciliară; hai să ne întoarcem la Liturghia de acum 50 de ani”? Nu este oare acesta motivul? Din păcate, ceea ce nu ştiu unii este că chiar şi atunci când era folosită Liturghia tridentină existau abuzuri. Mulţi catolici nu ştiu aceasta pentru simplul fapt că nu ştiu latină! Aşa că atunci când preotul stâlcea cuvintele, ei nu erau conştienţi de aceasta.

– O atenţie specială a fost acordată recent obligaţiilor morale pe care le au catolicii atunci când sunt alegeri. Este de datoria lor să îi voteze pe politicienii pro-life? Trebuie dată Împărtăşania politicienilor catolici care se declară pro-choice (pentru dreptul de a alege… avortul – n.r.)?
– Mă întrebaţi dacă un politician care spune: „Susţin avortul şi voi continua să susţin avortul” trebuie sau nu să primească Sfânta Împărtăşanie? De fapt, mă întrebaţi dacă se cuvine să se împărtăşească un politician care spune „Susţin uciderea copiilor nenăscuţi”. Pentru că trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Când el se declară pro-choice, el susţine dreptul de a ucide. Acum să ne imaginăm că cineva susţine uciderea tuturor membrilor Camerei Reprezentanţilor. „Sunt pro-choice şi mă duc să primesc Sfânta Împărtăşanie duminica viitoare.” Nu este oare evident? Chiar are sens întrebarea? Aveţi nevoie de un Cardinal de la Vatican să vă răspundă dacă se cuvine sau nu să primească Euharistia? Eu cred că răspunsul vi-l poate da la fel de bine un copil care s-a pregătit pentru Prima Împărtăşanie. El va şti să vă răspundă imediat, doar dacă nu este condiţionat de interese politice. Unde s-a ajuns, să fie întrebaţi Cardinalii astfel de lucruri…

Dacă o persoană are un mod de viaţă care este împotriva poruncilor, şi se mai şi laudă cu aceasta, atunci persoana cu pricina este într-o stare de păcat public. El este cel care se descalifică pe sine de la primirea Împărtăşaniei, nu preotul sau Episcopul îi interzic. El nu trebuie să meargă la Împărtăşanie până când viaţa sa nu este în conformitate cu Evanghelia.

One Comment

  1. Daca autoritatea suprema a Bisericii, Sfantul Parinte Papa, revine mereu asupra celebrariilor liturgice, asupra muzicii liturgice (gregoriana), asupra ne-uitarii intrutotul a limbii latine, chiar posibilitatea de a obtine aprobarea pentru celebrarea in ritul vechi, tridentin, vin in sprijinul tuturor acelora care, inainte de a reforma liturghia (si liturgia) noastra greco-catolica, aceasta trebuie bine cunoscuta, bine celebrata, dragile noastre versuri liturgice sa nu fie uitate, randuielile sa fie bine cunoscute cu semnificatiile si rostul lor. Altfel, riscam ca, peste 40-50 de ani, sa ne punem si noi asemenea intrebari!!!!!
    Atentie! Sa facem ceea ce avem de facut, cu buna randuiala si cu cumintenie!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *